Am descoperit recent o pagină de Facebook despre Ioan Chişmorie Măderătanul, credincios baptist, compozitor și interpret, autor a peste 400 de cântări.
Iată mai jos o biografie a lui Ioan Chișmorie, preluată cu permisiunea autorului, disponibilă pe pagina de Facebook Ioan Chismorie
Satul românesc a dat în cursul secolelor valori culturale înmagazinate în folclorul care a scos la iveală geniul şi imaginaţia unui popor care n-a avut decât arareori ocazia de a se exprima în forme de cult.
În Transilvania, se naşte Ioan Chişmorie Măderătanul, a cărui operă muzicală este foarte bine cunoscută în bisericile neoprotestante (baptiste, penticostale, creştini după evanghelie, adventiste). El a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul de a compune cântări spre slava Lui, dar pe care l-a folosit, astfel cântările lui au fost şi sunt o capodoperă a muzicii religioase române.
Cu părul ondulat şi ochii albaştri „Onică” îşi petrece copilăria în satul său natal alături de familie şi de oameni simplii din podgoria munţilor Zărandului, învăţând să lucreze la vie, câmp şi pădure. Aşa o cerea timpul pentru un băiat născut la ţară. Îndrăgeşte atât de mult satul şi locurile încât ani mai târziu, atunci când îşi semna compoziţiile, nu ezită pe lângă numele lui să mai adauge şi „Măderătanul” .
Nu se da înapoi de la muncile agricole. Conducând carul cu boi, lucrează viţa de vie din dealul mare, ajută la strânsul fânului, la tăiatul lemnelor din pădurea de pe dealul Cioaca, în faţa peisajelor înfăşurate ziua în razele de soare iar noaptea în cele ale lunii, în mijlocul pădurilor, a luncilor, a izvoarelor line, în cântecul privighetorilor cu ciripitul lor ceresc, a cerului albastru, toate au fost cadrul care mai târziu au inspirat pe compozitor în cele aproximativ 300 de cântări (text şi muzică).
A terminat şase clase primare la şcoala din Măderat, pe vremea ocupaţiei Austro-Ungară Harul artistic s-a manifestat de timpuriu, la vârsta de 13 ani a devenit membrul Bisericii Baptiste din Măderat, fiind botezat la Arăneag. Participă la toate evenimentele ce aveau loc în acea vreme, se implică în tot ce ţinea de activitatea de biserică, citind versete, recitând poezii, cântă în corul bisericii. La 14 ani participă în comuna Şiria la un curs de învăţare a notelor muzicale.
Acolo îl întâlneşte pe Ioan Slavici cu care leagă o aşa zisă prietenie, deşi diferenţa de vârstă era mare. După terminarea cursului de muzică, de la o zi la alta se afirmă tot mai mult ca un bun pianist, trompetist şi un excelent baterist şi dirijor.
În 1922 se înscrie la Conservatorul Municipal din Timişoara pe care în anul al doilea îl abandonează din cauza neînţelegerii cu conducerea. El îşi dorea să facă cei patru ani de studiu în doi, dar pentru că nu s-a ajuns la o înţelegere, părăseşte şcoala.
Adunările şi botezurile în aer liber, însoţite de partea muzicală, l-au consacrat ca cel mai bun organizator din acea vreme. Deşi pregătirea muzicală a fost limitată, ea a fost suplinită de talentul de excepţie pe care l-a perceput ca fiind Harul lui Dumnezeu, revărsat asupra sa.
Participă la toate serbările şi congresele acelor timpuri. La Congresul Tineretului Baptist de la Buteni în 1925 îl întâlneşte pe Gill Everett*, cel ce din anul 1933 până în 1938 avea să fie directorul Seminarului Baptist din Bucureşti. „Un American curajos care a luptat mult pentru drepturile religioase de la noi din ţară” povestea tatăl meu. În 1928, la Congresul de la Curtici, leagă relaţii de prietenie cu Dr. Rushbrooke, care mai târziu a ajuns preşedintele Alianţei Mondiale Baptiste, care a intervenit nu o dată pe lângă autorităţile din România pentru drepturile religioase.
A fost mult implicat în viaţa cotidiană, cunoscând tot ce se întâmpla în lumea întreagă. A fost foarte pasionat de tehnică şi mecanică, apreciind mult inestimabilele descoperiri ale vremii. A avut o mare admiraţie pentru Thomas Edison, la moartea lui în 18 octombrie 1931, Ioan Chişmorie trimite o scrisoare de condoleanţe doamnei Edison, la West Orange în New Jersey, iar doamna Edison îi răspunde. Printr-o altă scrisoare de mulţumire şi apreciere, că este alături de ei la marea lor pierdere. În 1932 dedică un marş domnului Loyd George (fost prim ministru al Angliei), de la care a primit cuvinte de apreciere. Printre scrisorile primite, mai avem de la Nicolae Iorga pe care a avut plăcerea de a-l cunoaşte la Arad. Lui Octavian Goga, îi compune o melodie pe versurile poeziei „Rugăciune”, care se află înrămată la castelul de la Ciucea. Veturia Goga, soţia poetului şi ministrului, purtând corespondenţa cu compozitorul, păstrează scrisoarea prin care îi mulţumeşte şi îl asigură că acea donaţie a compozitorului va rămâne în muzeu, în salonul de donaţii.
La 33 de ani, în 1937, publică prima carte de cântări „Cântările Armoniei” cu 64 de cântări. Continuă să compună cântări tot mai complexe, în ideea de a publica volumul II al „Cântărilor Armoniei”, dar evenimentele politice ce au avut loc în acea vreme s-au dovedit a fi mai vitrege decât dorinţa autorului.
A doua conflagraţie mondială l-a aruncat în vâltoarea sa şi pe Ioan Chişmorie, care fiind comandant de grupă, a participat cu unitatea sa la bătăliile de pe frontul de est, la asediul Odesei şi Sevastopolului. Fiind pe front la 12 octombrie 1941 trimite o scrisoare familiei. Fiind cenzurată, a fost reprodusă şi publicată în gazeta „Timpul Transilvaniei”, atât pentru calităţile literare, cât şi pentru patriotism. A fost rănit în timpul războiului iar statul român l-a onorat cu decoraţia „Bărbăţie şi Credinţă”. Suferinţele şi viaţa grea de pe front îl inspiră pe Ioan Chişmorie la noi compoziţii. Odată cu capitularea Germaniei este lăsat la vatră în 1944.
În 1950 se căsătoreşte cu Maria Chirla din Tulca şi împreună au avut 4 copii: Stelian, Felix, Saintclaire, Eleonora. Continuă şi după aceea să călătorească prin toată ţara, vizitând aproape toate bisericile neoprotestante, organizează cursuri de 20-25 de zile de cor, de fanfară şi orchestre, făcea cursuri de dirijori, învăţând pe toţi care îsi doreau să exceleze în organizarea de coruri. În afară de compoziţii mai scrie piese religioase, poezii, nuvele, epigrame, rugăciuni şi un oratoriu „Iosif în Egipt”.
La Sinaia, la castelul Peleş, îi oferă regelui Mihai valsul „Flori de la Sinaia” iar „Imnul Regal”, deşi compus în anul 1930, este înmânat personal regelui de către unul din fiii lui, Stelian, abia în anul 1996 la palatul Elisabeta, după aproape 70 de ani.
România, deşi condusă de autorităţi comuniste în acea perioadă, menţine o vie prietenie prin corespondenţă cu toţi colaboratorii lui care mai devreme sau mai târziu au părăsit ţara. În Franţa îl avea pe Ieremia Hodoroabă, pe Lado Joseph în Suedia, în SUA îi avea pe A. Lucaciu, T. Talpeş, P. Truţa, A. Popovici, P. Popovici, în Australia pe E. Wostok.
Bătea drumuri de noapte, cu viscol şi ploi, în sate pe care nici astăzi nu le găsim pe harta ţării, ca să poposească, după nopţi nedormite şi drumuri de noroaie la câte o biserică şi să aibă puterea să aducă un mesaj sau o cântare, să facă din acea clipă cu cei ce-l ascultau un moment de sărbătoare. Apoi urma drumul de revenire spre casă, poate tot aşa de anevoios, la fel de lung şi obositor. Vă imaginaţi ce greu era drumul de întoarcere, de cele mai multe ori pe jos, cum arăta el după atâtea calătorii (şi au fost numai cu sutele), cum apărea un om în pragul casei, plin de noroi, plouat uneori, înfrigurat, flămând sau însetat, şi care spunea plin de voioşie: „Slavă Domnului! am bucuria să trăiesc încă o clipă de fericire pentru ceea ce am făcut şi de data aceasta, spre Slava Domnului! ”
Majoritatea melodiilor compuse nu au fost compuse în stări de bucurie. Totuşi avea puterea să cânte de fiecare dată când îl vizita cineva. Cânta cu atâta zel, cu atâta bucurie şi dragoste: „Eu niciodată nu am plâns”. Privea clapele pianului iar la cuvintele „…Spune-I Lui durerea ce o ai… privea o clipă departe, apoi închidea ochii…” Asemenea, la „Oile mele” sau la… „În fiecare seară” (cântare ce a fost compusă în carul cu boi, seara când se întorcea de la adunatul fânului) şi la „Ai fost tu să-L vezi…” Se transpunea în cel vinovat de ceea ce s-a întâmplat cu Domnul Isus, în implorarea supremă din „Cobori, cobori la noi…”, în groaza apocaliptică a căderii în păcat cu pedeapsa din „Va fi o zi când arde cerul…”, în mijlocul bucuriei renaşterii primăverii întru slava Creatorului în „Aud un cor de mii de păsărele”, (cântare ce a fost compusă într-o seară pe dealul Măgura de la marginea Coşteiului de Sus, fiind împreună cu prietenul lui fr. Laurenţiu Tuţac) sau în singurătatea şi blândeţea din „Am întâlnit un trist Păstor” sau în speranţa nemuririi şi în triumful vieţii veşnice în „O ţara mea”. În cântarile sale compozitorul se face părtaş la suferinţele Mântuitorului însoţindu-L la Golgota, la Cana Galileii, în Gheţimani, la fântâna din Samaria, la botez, la pogorârea Duhului Sfânt, la intrarea în Ierusalim…. În majoritatea cântărilor descria cerul cu splendoarea sa, cu îngerii şi cu marea sărbătoare care ne este pregătită.
Prigoana şi hărţuirile securităţii din acea vreme s-au accentuat tot mai mult în ultimii ani de viaţă ai compozitorului. După avertizări multiple şi ameninţări, i s-a interzis să mai organizeze cursuri de orchestre, fanfare sau coruri cu tinerii din bisericile neoprotestante. A fost acuzat de mobilizare în masă a tineretului şi nu de puţine ori şi-a petrecut nopţile pe la posturile de miliţie.
![]()
Ioan Chișmorie impreuna cu fratele Ieremia Hodoroaba si nepotul lui, prof. universitar Gheorghe Fratila in curtea Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti (aprox 1971)
În toamna lui 1972 este chemat în Maramureş să facă o orchestră. Pleacă cu acelaşi avânt care l-a însoţit întotdeuna când făcea vre-o lucrare de laudă a Tatălui Ceresc. La două săptămâni de la sosirea lui acolo, este silit să renunţe la ceea ce şi-a propus, căci apar ca din senin mari probleme de sănătate. El, care nu a fost bolnav niciodată, este sfătuit să se interneze în spital la Cluj. După evaluări medicale efectuate la Arad şi apoi la Timişoara, neputândui-se da un diagnostic precis, a fost adus acasă, la Măderat, în satul pe care l-a iubit atât de mult, în locul în care a adus multă cinste consătenilor lui. Acolo, la Maderat, în casa părintească, a aşteptat măreaţa şi glorioasa zi a plecării.
Era primavară… perii din curtea casei părinteşti înfloriseră din nou; parcă mai frumoşi ca niciodată, printre ramuri se auzea un cor de mii de păsărele… Perii plantaţi şi altoiţi de Ioan Chişmorie înfloreau pentru ultima dată pentru el… Era dimineaţa zilei de 25 aprilie 1973 când Dumnezeu a hotărât să îşi cheme acasă robul care i-a fost bun şi credincios până la capăt.
Astăzi, în urma celor 4 copii, Ioan Chişmorie este reprezentat de 10 nepoţi. În România de 6 (Cristian, Simona, şi Amadeus Chişmorie), (Lawrence, David, şi Matei Chişmorie) iar in Chicago de 4 (Raul Caraba), (Anna, John şi Sarah Chişmorie).
La Măderat, pe 2 septembrie 2012, Domnul a chemat acasă pe Maria Chişmorie, cea care a fost pentru Ioan Chişmorie un ajutor şi un sprijin nelipsit, şi impreună sunt înmormăntaţi în cimitirul de la marginea satului.
Ioan Chişmorie a fost şi va rămâne un exemplu de slujitor al Domnului, un om cu o credinţa profundă în Domnul, care a lăsat creştinismului evanghelic o bogată zestre, inestimabile lucrări care trebuie să le transmitem mai departe celor care vor veni după noi şi care vor continua să-L preamărească pe Dumnezeu.
Saintclaire Chişmorie chismorie@yahoo.com
Observații:
* Everett Gill a fost director onorific cf. Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România 1856-1989
* Sunt interesante relațiile lui Ioan Chișmoaie cu Nicolae Iorga și Octavian Goga, personalități marcante ale culturii române. am citit că Iorga nu agrea confesiunile evanghelice, deși a recunoscut impactul pozitiv al baptiștilor.
